Roma a reusit sa ma captiveze inca din prima zi. Chiar daca eram obosit de pe drum si dormisem doar 2 ore cu o seara inainte, in prima zi cand am ajuns in Roma nu m-am putut abtine sa nu ma plimb timp de 6 ore pe strazile Romei si sa admir arhitectura superba si toate frumusetile orasului. Locuri ca Vatican, diverse fantani si fiecare intersectie denumita “piata” unde de obicei gaseai si o bisericuta si cateva restaurante cu mese afara, pline de turisti (desi este februarie) care savurau mancarurile bucatariei mediteraneene. Pizza, salatele, paste si vin rosu sunt mancarurile care se gasesc pe toate mesele localnicilor si a turistilor. Italienii stiu sa compenseze aportul mare de carbohidrati prin sport, astfel am vazut foarte multe persoane alergand pe strazile Romei si in parcuri.
Ziua mi-am inceput-o de dimineata, trezindu-ma la 7 dimineata, dupa aproape 10 ore de somn (a trebuit sa recuperez de noaptea trecuta). Sunt cazat intr-un apartament cu 2 camere intr-un orasel la 10 km departare de Roma, oras numit Labaro. Cu trenul ajung in doar 20 de minute in centrul orasului, ceea ce e mai mult decat convenabil. Ca si colege de apartament mai am inca 3 fete, una din Grecia, alta din Georgia si una din Armenia. Ieri l-am intalnit si pe Yavor, un student bulgar care, la fel ca si mine, va fi profesor de engleza la un liceu din Roma. A fost si el cu Work and Travel in SUA timp de 4 veri la rand, a avut si o experienta erasmus in Praga iar acum a venit prin Aiesec sa fie profesor in Roma.
Cand m-am trezit, afara ploua puternic, insa asta nu m-a oprit sa bag o alergare de jumatate de ora prin ploaie (5 km). M-am oprit in drum spre casa la o piata de unde mi-am cumparat fructe proaspete si ceva legume sa imi fac o salata. Maine urmeaza sa am prima zi ca profesor de scoala…
Duminica dimineata erau 2 grade afara, putin mai frig decat ma asteptam. Eu eram in pantaloni scurti, insa energia celor 50.000 de alergatori care ma inconjurau ma facea sa ma simt de parca ar fi fost vara. Cu toata galagia si freamatul multimii nici macar nu am auzit cand s-a tras cu pistolul pentru start, eram la 500 de metri de linia de pornire si erau cel putin 20.000 de alergatori in fata mea care asteptau sa treaca startul. Pe mai multe scene amplasate erau dansatori in haine de alergat care ne indemnau sa ne miscam ca sa ne incalzim, intreg Champs Elysees-ul era un freamat de alergatori care se incalzeau. Pe un ecran am vazut ca maratonul deja incepuse, cativa kenieni deja pornise in viteza, iar noi stateam linistiti si ne faceam incalzirea stiind ca mai avem cel putin juma de ora pana sa incepem sa alergam. Pe masura ce inaintam incet catre linia de start, alergatorii de langa mine incepeau sa isi arunce hainele groase pe jos si sa se pregateasca de alergare. Organizatorii ne-au dat cativa saci mai mari, pe care sa ii punem pe noi ca sa ne incalzim pana incepem sa alergam. Dintr-o data toti acesti saci erau pe jos si alaturi de ei si mai multe sticle cu apa, ambalaje de la geluri energizante si urina de la cei care au baut prea multa apa si profitau de faptul ca nu sunt wc-uri pe margine ca sa urineze in mijlocul strazii sub privirile suspicioase ale celorlalti alergatori.
Trecuse deja 30 de minute de cand incepuse cursa, cativa kenieni erau deja la km 10 iar eu dabia treceam linia de start si incepeam sa alerg, in spatele meu altii alergatori inca asteptau. Am inceput sa alerg incet, foarte incet. In primele 30 de minute cred ca m-au intrecut lejer 3-4000 de oameni. Imi facusem temele de acasa si stiam ca daca vreau sa termin maratonul trebuie sa incep sa alerg incet, sa tin un ritm mai lent pana la km 10 apoi sa cresc treptat viteza si dabia pe la km 30 sa incep sa alerg mai rapid, asta in cazul in care mai pot. Primii kilometrii au fost minunati, eram fascinat de peisaj, de atmosfera, de oamenii care alergau intr-un sir interminabil si de soarele puternic care stralucea. Din cele 6 zile in care am stat in Paris, doar in ziua cu maratonul a fost soare si frumos, in celelalte zile ori era frig si vant, ori ploua. Avand norocul de vreme frumoasa am admirat cladirile si monumentele de pe margine, multimea care aplauda si ne incuraja si orchestrele si trupele muzicale care ne acompaniau pe parcursul traseului.
Pe la km 4 deja imi era sete si asteptam punctul de alimentare ca sa iau o sticla cu apa, insa furat de peisaj si fiind inconjurat de alergatori, l-am ratat (desi erau standuri cu apa ce se intindeau pe 200 de metri). Eram deja putin panicat fiindca trebuia sa astept pana la km 10 unde era urmatorul punct de hidratare (adica inca vreo 30 de minute) si eu muream de sete. Am avut noroc ca m-a ajutat un alt alergator care m-a vazut ca eram cu limba pe afara si mi-a dat sticla lui cu apa. Fericit si hidratat alergam agale pe muzica clasica de pian cand a aparut urmatoarea problema, acum ca ma umplusem de apa trebuia sa mai si elimin din ea. Cum coada la putinele wc-uri de pe margine era cam mare si nu puteam sa sa pierd minute pretioase asteptand, am profitat (la fel ca multi altii) de faptul ca intrasem in zona de parc si erau foarte multi copaci pe margine si astfel am economisit ceva timp.
Cand am ajuns la km 15 trecuse deja 1 ora jumate pentru mine de cand alergam, insa maratonul incepuse oficial de mai bine de 2 ore, deja realizasem ca eu inca nu am ajuns la jumatate si kenienii deja terminase cursa si se indreptau linistiti spre hotel sa traga un pui de somn. In acest moment deja trecusem de la muzica clasica la muzica ceva mai energica si am inceput sa cresc viteza, deja simteam ca zbor, ma simteam de parca as putea sa alerg 10 maratoane, atmosfera se schimbase si toti dadeau ce aveau mai bun. Ajungand la km 19 a fost un moment marcant pentru mine, deoarece aceasta a fost distanta maxima pe care o alergasem pana atunci in timpul antrenamentelor. Ma simteam inca bine insa km parcursi incepuse sa se simta.
Motivatia a inceput sa creasca cand pe la km 29 am iesit dintr-un tunel si fiind inundat cu lumina de la soare am zarit turnul Eiffel inaltandu-se catre nori. Oboseala parca trecuse, am baut un energy shot si am inceput sa rup asfaltul pe ritmuri alternative de rock si house care bubuiau in casti concomitent cu tobele care se auzeau de la cantaretii de pe margine si de incurajarile oamenilor care strigau si aplaudau cand treceam pe langa ei. Energia nu a tinut mult si pe la km 32 au inceput sa ma doara picioarele, alternau durerile de la glezne cu cele de la genunchi. La fiecare kilometru luam o mica pauza sa imi relaxez picioarele ca sa pot continua. Am ajuns cu greu spre ultimii km unde am primit doza de motivatie de care aveam nevoie. Am vazut un grup de alergatori care veneau cu viteza din urma, iar 2 dintre ei trageau dupa ei un carucior in care era o persoana cu dezabilitati. Vazand determinarea lor am inceput sa marasec pasul si sa alerg cot la cot cu ei pana la linia de finish. Ultimii 3 km au trecut imediat, eram plin de adrenalina stiind ca se apropie linia de finish si ca termin primul meu maraton. Erau din ce in ce mai multi oameni pe margine care strigau si ne incurajau, iar in departare se vedea Arcul de Triumf.
Fara sa realizez cum au trecut cele 4 ore si 26 de minute, ma vedeam la capatul celor 42 de km. Alergatorii se felicitau intre ei, am ridicat tricoul si medalia de finisher si m-am indreptat grabit catre mesele pline cu fructe si apa, apoi m-am asezat direct pe asfalt sa ma odihnesc. Unii alergatori deja dormeau adanc in jurul meu, intinsi pe un sac, scaldati de soare si cu burtile pline de apa si izotonic. La doar cateva ore dupa maraton, strazile erau curatate, corturile indepartate si masinile circulau de parca nu s-ar fi intamplat nimic. Pe trotuare insa era plin de maratonisti, ii recunosteai usor dupa pelerinele albastre care le aveau pe ei ca sa se incalzeasca.
Revin la un citat care imi place mult: “The person who starts the race is not the same person who finishes the race.” Acest maraton m-a schimbat mult, mi-a schimbat modul de viata, m-a ajutat sa devin mai disciplinat si mai organizat, sa am un stil de viata mai sanatos si o nutritie mai buna, sa fiu mai motivat si mai vesel si sa apreciez mai mult lucrurile pe care le am.
Vreau sa le multumesc parintilor pentru suport si sustinerea financiara, tuturor prietenilor si colegilor care m-au sustinut si m-au incurajat pentru maraton, lui Andrei Rosu pentru sfaturile date intainte de maraton, m-au ajutat foarte mult sa trec peste momentele dificile din timpul competitiei si lui Adrian Soare pentru inspiratia de a ma inscrie la acest maraton.
Totul a inceput acum 5 luni, cand am luat decizia de a alerga primul meu maraton. Initial vroiam sa ma inscriu la cel din Bucuresti, insa cum acesta tocmai trecuse si urmatorul era in octombrie 2013 eram un pic demotivat si nu stiam daca voi reusi sa imi pastrez entuziasmul pentru alergat 1 an de zile. Solutia a venit intr-o zi cand am vazut pe facebook ca Adrian Soare si-a pus ca obiectiv sa alerge la maratonul din Paris din aprilie 2013. Imediat mi s-a aprins un beculet in minte si sangele a inceput sa imi pompeze cu putere prin vene, un torent puternic de energie si adrenalina ma inundase. Era exact ce imi trebuia, era o provocare foarte mare, fiind singur, departe de casa si de cunoscuti, alergand printre 50.000 de straini la un maraton intr-un oras pe care nu il vazusem niciodata. Perioada era si ea perfecta, deoarece era la inceputul primaverii si astfel ma “obliga” sa ma antrenez pe parcursul iernii cand de obicei majoritatea gasesc ca scuza frigul si zapada ca sa nu mai alerge. In plus aveam 5 luni sa ma pregatesc pentru maraton, aceasta fiind perioada optima de antrenament. Parisul era oricum pe lista mea cu orase pe care sa le vad inainte sa mor, astfel am zis ca voi participa sigur la acest maraton. Ca sa fiu sigur ca nu o sa dau inapoi am pus si un mesaj pe facebook in care mi-am facut obiectivul public, astfel presiunea sociala ar fi fost un argument in plus sa nu renunt.
La doar o saptamana dupa ce am luat decizia, totul era deja planificat in detaliu, m-am inscris pe site la competitie, mi-am cumparat biletul de avion. Pentru cazare am vorbit cu un prieten francez, care sta in Paris, si cu care lucrasem pe timpul verii ca salvamar cand am fost plecat cu Work and travel in SUA, si a zis ca pot sa stau la el pe parcursul calatoriei. Folosind site-ul celor de la asics (http://my.asics.co.uk/ ) mi-am facut si planul de antrenament, urma sa am peste 100 de alergari de antrenament si sa acumulez o distanta de 1000 de km pe parcursul celor 5 luni. Ulterior nu a fost asa. Pentru ca se apropia vremea rece mi-am luat si costum de alergat pentru vreme mai friguroasa si pentru ploaie, astfel sa un am nici o scuza sa ratez vreun antrenament.
Inceputul a fost minunat, la primele alergari simteam ca zbor, aveam alergari usoare de 5 si 10 km, eram plin cu entuziasm si energie, afara inca era frumos si soare. In prima luna nu am ratat nici o alergare de antrenament, aveam 4 alergari pe saptamana la care cresteam gradat distanta si 2 sedinte de inot pentru relaxare in zilele in care nu alergam. Colegii de camera de la camin se obisnuise, fie ca era 10 seara sau 6 dimineata, ploaie sau soare, cand imi puneam adidasii in picioare stiau ca ma duc la alergat. Pe la sfarsitul lui noiembrie se facuse mai frig si am inceput sa alerg in colanti de alergare, am starnit destule zambete atunci cand ma intalneam cu cei pe care ii cunosteam pe strada, insa dupa un timp s-au obisnuit. Desi la inceput cand le spuneam prietenilor ca vreau sa alerg la maraton, si le spuneam ca un maraton are 42 de km ( 42.195 mai exact) si ca ma duc si pana la Paris ca sa il alerg, multi imi spuneau ca sunt nebun, ca nu am ce face si ca ma plictisesc prea rau, altii chiar incepeau sa rada. Insa pe parcurs din ce in ce mai multi au inceput sa ma incurajeze si sa ma sustina, chiar sa ma felicite pentru initiativa.
Totul mergea ca pe roate, progresul era enorm, imi imbunatisem mult atat viteza de alergare cat si anduranta pentru a alerga distante din ce in ce mai lungi. Intr-o zi, dupa o alergare mai lunga, de 19 km, a aparut prima problema, a inceput sa ma doara glezna de la piciorul stang. Initial nu i-am dat importanta, nu era pentru prima data cand ma durea ceva dupa alergat, asa ca dupa 2 zile am iesit normal sa alerg. Inca de la primi pasi a inceput iar sa ma doara glezna iar dupa 2 km pe care mai mult i-am mers decat i-am alergat am tras pe dreapta. A 2a zi am fost la Institutul national de medicina sportiva. Acolo m-am linistit cand am aflat ca era vorba de o accidentare minora de la supraantrenament insa dezamagirea a venit cand mi-a spus ca pentru refacere am nevoie de o pauza de 5 saptamani de la alergat. Nu am lasat asta sa ma demotiveze si am intensificat antrenamentele de inot pentru a imi mentine conditia fizica, ajungand sa inot cate 4-5 km pe sedinta.
In ianuarie am reinceput sa alerg, am zis sa incep mai intai sa alerg pe banda si mai apoi sa ies iar afara. La primele alergari inca ma mai deranja glezna insa nu foarte rau, am inceput iar cu distante mici de 5-7 km si intr-o luna am ajuns iar sa alerg 19 km. Alergam iar afara, am inceput sa maresc viteza si sa revin la conditia fizica intainte de accidentare, pana cand dezastrul a venit din nou. Am plecat cu colegii de grupa la munte si am zis sa invat sa skiez. Dupa 2 zile pe partie, in afara de o febra musculara puternica, nimic altceva nu parea sa fie in neregula. Am facut un repaus de 2 zile pentru revenire si apoi m-am dus sa alerg, in acea zi aveam de facut 24 de km ( era pt prima data cand trebuia sa imi depasesc recordul personal de 19 km), dupa 10 km pe care i-am facut cu greu, m-am oprit. Ma durea groaznic tendonul de sub genunchiul de la piciorul drept, am schiopatat pana acasa.
Era februarie, mai aveam doar 2 luni pana la maraton si iar un mai puteam sa alerg. Moralul meu era la pamant, nu credeam ca o sa mai fiu in stare sa termin maratonul, din cei 700 de km pe care trebuia sa ii alerg pana atunci la antrenament, alergasem mai putin de jumate. Insa nu mai aveam cum sa dau renunt, ma straduisem prea mult ca sa se termine asa. Am zis ca daca e nevoie ma tarasc pe burta si tot termin maratonul. La fel ca si la prima accidentare, am intensificat antrenamentele de inot si am asteptat sa imi revin, aveam 1 luna de asteptat pana sa ma reapuc de alergat.
Eram inca in perioada de recuperare cand Monica, colega mea, mi-a aratat numele lui Andrei Rosu pe un flyer. Era vorba de un proiect de mentorat al celor de la ASER. Povestea lui Andrei o stiam mai demult, de cand citisem in revista Men’s Health ca a intrat in cartea recordurilor ca a alergat 7 maratoane si 7 ultramaratoane pe cele 7 continente, iar Monica il vazuse la TEDx si s-a gandit ca ma poate ajuta. Numele proiectului iarasi ma atragea foarte mult, “Dream Big” era exact pe tiparul meu, eu fiind un stundent la contabilitate, accidentat la doar 1 luna inainte de maraton si care viseaza sa il si termine. M-am inscris in proiect, am cunoscut oameni cu vise mari si hotarati sa lupte ca acestea sa devina realitate, si in final m-am ales cu un mentor care sa ma ajute sa ma pregatesc in putinul timp pe care il mai aveam.
Cu 3 saptamani inainte de maraton nu mai ma deranja piciorul asa ca m-am reapucat de alergat, am inceput iar usor cu cate 5 km. Stiam ca nu o sa reusesc sa sa scot un timp bun la maraton, insa tot ce vroiam era sa il termin. Toti prietenii ma incurajau si imi spuneau ca au incredere in mine ca o sa il termin. In ultima saptamana am avut o alergare matinala cu Andrei Rosu, in care am planificat cum sa abordez cursa si am aflat mici trucuri pe care sa le folosesc daca intampin probleme pe parcursul maratonului.
Aurelian Grigore 